Sunt în gara Caransebeș; e marți 4 octombrie, ora 11:13 AM. Aștept trenul spre Lugoj, iar acolo o să-l schimb cu unul spre Alba Iulia. Aproape am terminat excursia pe bicicletă în zona Banatului și a Dunării.
Aveam acest plan în minte de mult timp, și nu aș fi vrut să îl amân pentru anul viitor. … Că nu poți amâna bucuria! Trebuia să plec sâmbătă, dar din cauza prognozei meteo pe duminică și luni, am pornit mai repede cu o zi. Asta a fost una din acele decizii inspirate zilele trecute. Așadar, după luni întregi în care m-am visat în Semmeringul Bănățean și la Cazanele Dunării, am pornit la drum.
Nu știu cum fac, dar întârzii de multe ori. Puteam să pierd trenul spre Simeria, dacă nu întârzia la rândul său. Și îmi repet des: “Andrei, dacă nici pentru lucruri pe care le faci de plăcere nu te străduiești să ajungi la timp…” Doamne ține CFR-ul, cu tot cu întârzieri! Și asta nu e tot. În Simeria, din cauza întârzierii trenului, a grabei, am reușit să mă urc în trenul spre Arad, pentru că văzusem eu, in fugă, destinația notată: “Simeria – Petroșani – Arad”. Iarăși, noroc că nu s-a grăbit mecanicul să plece. La urmă, după ce am luat trenul bun, am coborât în Subcetate, lângă Hațeg, și am plecat pe bicicletă spre Anina. … sau Oravița! Nu eram decis!
Traseul a fost unul frumos, nu extraordinar de solicitant, dar nici ușor, având multiple cățărări. Odată trecut de Porțile de Fier ale Transilvaniei, așteptam cu nerăbdare primul obiectiv, Tunelul Dragostei. E chiar ca în pozele fotografilor profesioniști, nu ca în ale mele! Într-un final, am ajuns în Oravița, înainte să apună soarele.
A doua zi, cea pe care o așteptam cu nerăbdare, a început lejer. Trenul spre Anina pleacă la 11:20, așa că am plecat odihnit, fiind cazat în apropiere. Urma să mă întorc în Oravița la 15:30.
Despre tren nu o să povestesc prea multe, trebuie parcurs traseul. Și, mai ales, trebuie să fii un entuziast al tipului acesta de transport, altfel te vei plictisi. Un pont: trebuie să fiu sincer, nu vei vedea mai nimic din imaginile găsite pe internet cu această cale ferată … pentru că EȘTI ÎN TREN!
O să vezi doar pădurea și stâncile din jur. Mergi în ultimul vagon, să vezi prin geamul din spate viaductele și traseul săpat în stâncă. Altfel, legănatul trenului, bancheta de lemn, pădurea, peisajele, tunelurie, gările, o să te transpună într-o altă lume. M-aș întoarce la iarnă să merg cu trenul. Vagonul are un spațiu în mijloc, credeam că e toaletă, dar, spre surprinderea mea, acolo era o sobă pe cărbuni. Să-l întrebi pe domnul controlor orice, pentru că e un om minunat. Mie mi-a spus atâtea despre tren, calea ferată, zonă și atracțiile turistice. Dar s-a terminat într-un final și această relaxare, pe tren. Am pornit din nou la drum, spre Moldova Nouă. Aveam de parcurs puțini kilometri și mi-am îngăduit să plec destul de târziu din Oravița, aproape de ora 17. Eram puțin neliniștit, din cauza drumului, nu a distanței. Speram să fie asfalt bun și să ajung pe zi la Dunăre. Nu pot descrie momentul ăla când am trecut dealul și am văzut apusul reflectat în Dunăre. Estimând încă puțini kilometri de pedalat pe lumină, am trecut de Moldova Nouă, și m-am oprit în Coronini, aproape de stânca Baba Caia.
Ce loc! Am uitat de foame, de tot, și am stat o oră pe pontonul pensiunii ca să privesc apa și malul sârbesc. Am încheiat ziua cu o porție de somn. Somn din Dunăre, cu mămăligă și mujdei!
Dacă pentru prima și pentru a doua zi nu-mi făceam prea multe griji, uite că a venit a treia. Cea cu mulți kilometri, cu prognoză meteo nefavorabilă…
Am pornit la ora 7:30 de la pensiune, știam că e nevoie să mă grăbesc, ca să cuprind toate obiectivele propuse. Chiar și înainte să plec aveam o idee clară, aflându-mă în Clisura Dunării, și văzând malul sârbesc atât de aproape, eu credeam că imediat va fi un viaduct, sau se va termina golful în care mă aflu, și că drumul continuă pe partea cealaltă, pe la cetatea aceea de pe stâncă. Dar nu era un râu, sau un golf mai mic, era chiar atât de îngustă Dunărea. Mi-au trebuit vreo 15 kilometri ca să îmi dau seama că nu o să trec niciodată pe malul celălalt! Nici aici nu sunt multe de povestit, trebuie să fii acolo ca să înțelegi. Să vezi apele Dunării argintii sub razele soarelui de dimineață, negura, să vezi norii care se îngrămădeau ca oile când iasă pe poarta țarcului, între cele două maluri impunătoare, stâncoase, să vezi lebedele ce-și văd liniștite de treabă…
Drumul e foarte bun, lat, și puțin circulat. Vremea se menținea frumoasă, și am ajuns destul de repede la Orșova. Mi-a păcut orașul. Este pistă pentru biciclete pe faleza Dunării, paralel cu drumul principal. E singura pistă pe care am mers cu plăcere și în viteză!
Fiind în drum, nu puteam să nu opresc și la gara Băile Herculane. Cât de frumoasă e și această gară!
Într-un final am ieșit de pe drumul aglomerat și m-am îndreptat spre Bozovici, un alt traseu ideal pentru cicloturism, cu toate satele, văile și dealurile de acolo. Drumul urcă, nu are pantă mare, și te simți bine. Nu am spus nimic de Chipul lui Decebal, și nu o să spun nici despre Cascada Bigăr, nu pentru că nu m-au impresionat, dar sunt atâția care au povestit în articole pe internet mult mai frumos decât o pot face eu.
Am ajuns în Anina. Finalul călătoriei din acea zi, îmi propusesem eu. Am ajuns bine, vremea nu s-a înrăutățit. Dar mă gândeam: “Dacă mâine nu o să mai am atât de mult noroc, și o să mă plouă pe cei 34 de kilometri până la Reșița? De acolo mai pot pleca cumva, este tren. Mai bine caut cazare acolo.” Și am făcut-o, am plecat spre Reșița cu puțin timp înainte să se întunece. Credeam că e doar coborâre, chiar îmi confirmase asta un băiat pe care l-am întrebat în Anina. E coborâre … și urcare … și coborâre … și urcare! E o senzație nemaipomenită să pedalezi pe beznă, prin pădure, la lumina lanternei frontale, în coborâre. În Reșița, savurând o șaorma cu de toate, căutam cazare prin toate mijloacele posibile. Hotelurile erau cam scumpe, dar, din fericire mi-a răspuns Ionuț pe Couchsurfing și mi-a zis că mă primește el. Să vezi aventură până la el acasă, în Cuptoare, la 15 kilometri de Reșița. Am luat un taxi, m-am străduit împreună cu șoferul să băgăm cumva și bicicleta; s-a stricat taxiul pe la jumătatea drumului! Dar am ajuns.
Luni a venit și ploaia. Măruntă, rece, a ținut toată ziua. Dar nu ne-a împiedicat să ieșim din casă. Cu pelerinele de ploaie pe noi, am plecat spre peștera Gaura Turcului, din apropiere. Se poate explora pe o distanță foarte mare și fără echipament pentru speologie. Acolo l-am cunoscut pe Mihai, prietenul lui Ionuț. Mi-au arătat moara de apă, am adunat nuci, am vizitat Văliug, Gărâna, Brebu Nou, și am povestit atâtea. Chiar sunt norocos! Am întâlnit doi oameni excepționali, cu atâtea experiențe fascinante pentru mine și atât de prietenoși.
Ei mi-au spus să mai rămân, chiar și Ibu, cățelușa jucăușă părea să spună asta! Dar am decis să plec, pentru că vremea nu dădea semne de îmbunătățire nici în zilele următoare, să mai fi făcut măcar traseul spre Semenic și să cobor la Slatina-Timiș, cum îmi recomandase Ionuț.
Am uitat să zic: Pronunță Anina și Moldova Nouă cu accent pe prima vocală! Așa fac localnicii.
M-aș întoarce în zonă, când o să am ocazia, pentru oameni, locuri, tren, vapoare.
S-a terminat cu bine. Asta e bine!
