Primăvara înfloresc grădinile, cântă păsărelele și… se deschide sezonul competițional! Așadar bicherul își scoate bicicleta din garaj, unge lanțul, curăță furca și pornește la drum. Iar în acest weekend, drumul ne-a dus pe Valea Oltului, la Călimănești, acolo unde cei de la Cozia Racing Team au organizat competiția Cozia MTB ediția a VI – a.
Am ajuns în stațiune dis de dimineață, să avem timp să ne ridicăm kiturile de participare și să ne facem ultimele ajustări la echipament. Călimănești are un aer aparte, de stațiune din vremuri apuse, cu câteva investiții moderne pe ici pe colo. Nu știi dacă să te bucuri de WiFi-ul gratuit sau să admiri nostalgic reclamele din anii ’70 care încă se mai găsesc pe unele fațade de magazin. La Hotel Central este un contrast mai mare: în restaurant, cicliștii îmbrăcați în echipament mulat se amestecă printre pensionarii ce-și iau micul dejun înainte să intre la băi. Și văzând acest peisaj, nu ai cum să nu te întrebi: „Oare de la care dintre ei vine mirosul puternic de Ben-Gay?”
Au fost 5 categorii în concurs, iar noi ne-am putut mândri să avem măcar câte un reprezentant la fiecare dintre ele:
– tură scurtă 33km și 1400+ (au participat Luci Deac – 3h36m, Iulian Malcoci – 3h45m, Nelu Cioica – 3h53m, Vlad Sever – 3h53m, Dani Crișan – 3h57m, Cristi Cioroga – 4h15m, Eniko Cioica – 4h31m și Adi Petrescu – 4h46m)
– tură lungă 53km și 2100+ (reprezentați cu mândrie de Andrei Burnete – 5h45m)
– tură agrement 10km, aceasta din urmă fiind parcursă pe bicicletă (Robert Marian – 0h31m), dar și în alergare (Iulia Guș – 0h58m)
– tură junior (unde Ștefi – loc 5 și Andrei Petrescu – loc 14, au făcut furori)
Startul s-a dat în ordinea de mai sus. La sosire a ajuns însă fiecare după puteri. Recunoaștem că ne-a surprins implicarea autorităților care au închis circulația pe un drum european pentru a face loc cicliștilor și alergătorilor. Nu știm câte primării ar fi avut așa deschidere!
Deși s-a plecat pe soare, norii au început să se adune în stațiune, iar gândul la poteci uscate și ciclabile s-a spulberat de la primele pedale. Peisajul a fost frumos, însă traseul destul de greu de parcurs. Push-bike la urcare, carry-bike la coborâre 🙂 Concurenții ajungeau la finish cu cauciucurile încărcate de noroi și fețele transformate de oboseală. Niciodată nu ne-am văzut colegii de echipă atât de epuizați! După cum Eniko a spus: „Cred că cel mai solicitant concurs din viața mea.” Tot ea a fost cea care a terminat pe locul 4 la categoria 36-49 ani, cea mai bună clasare dintre Bicheri, alături de Ștefi (locul 5 la juniori).
După cursă, ne-am întâlnit la tarabele cu mici și hamsii. Erau „Zilele Călimăneștiului”, așadar ne-am adăpostit de ploaie sub o umbrelă, așteptându-l pe Buri să termine cursa. Am schimbat păreri.
Mi-a plăcut mult la Cozia MTB 2017, după 2ani de stat pe margine în concursuri. Nu știu cum a fost în anii trecuți, însă în acest an traseul scurt a fost solicitant, cu urcări susținute și coborâri abrupte, peisaje foarte faine, single trail-uri lungi și suficient de rapide pentru cei care au luat mâna de pe frâne. Mi s-a terminat benzina pe la km 25, așa încât am avut timp de puțin studiu 🙂 Am avut și push-bike, unele porțiuni probabil le-aș fi putut pedala cu un antrenament ceva mai bun. Marcaje suficient de evidente, puncte de alimentare cu de toate și voluntari implicați. Semne de exclamare la fiecare coborâre ceva mai periculoasă. Poate o gestionare mai bună a rezultatelor finale ar fi înlăturat și micile nemulțumiri ale unor participanți, auzite la finalul cursei. Cristi Cioroga
Cea mai bună concluzie: „Bine că nu și-a rupt nimeni nimic… doar Luci și-a rupt ciorapii!”
Dacă te plimbi prin Alba Iulia și, în mijlocul săptămânii, îți iese în cale un ciclist cu cască și echipament complet, e foarte posibil să fie unul dintre noi: bicher! Îl recunoști după cum arată: dacă are haine mulate, jambiere de compresie și șaua ridicată, e cel mai probabil pregătit să exploreze potecile Mamutului cu a sa bicicletă MTB. Dacă în schimb pantalonii și bluza îi sunt largi, iar casca e una full face, probabil este tot bicher, însă de la divizia „Downhill”.
Bicherii sunt o specie care nu prea sunt atrași de statul în casă. Așadar evadează. Iar Alba Iulia, orașul lor, le permite să facă ture chiar și într-o zi lucrătoare. Pentru că la doar un kilometru de centru, se deschid nebănuite poteci prin pădure. Sunteți puțini invidioși, recunoașteți!
Dar avem o veste bună: bicherii sunt oameni prietenoși! Așadar dacă ești din Alba Iulia sau ai drum prin oraș, ne-am bucura să ne însoțești la o tură de antrenament.
Nici măcar în duminicile de vot nu a văzut Strungariul atâta vâlvă ca atunci când bicherii au ajuns acolo. Dube, mașini, biciclete, bicicliști: mobilizare maximă pentru a pleca în tură. Eram peste 20, cu copii și cu cățel cu tot!
Unii au venit pentru traseu, alții pentru pozele pe care urma să le facă președintele Cristi, alții pentru că erau siguri că nu va fi o tură „rupere”, având în vedere că Ștefi (8 ani) era una dintre participante. Un lucru era însă comun pentru toți: cu așa vreme bună, nu avea nimeni chef de stat în casă.
Traseul pornește din Strungari, cu urcare pe Valea Recii, până la troiță. O urcare decentă, de vreo 15 km, care a fost împărțită în porțiuni mici cu pauze lungi, cum îi șade bine unei ture de început de sezon. Desigur, cine a vrut să își testeze limitele, a făcut-o pe o pantă abruptă de pe marginea drumului. Pe cât de imposibil de urcat, pe atât era de inutilă încercarea de a ajunge în vârf. Câștigătorul ar fi primit o scutire pe 3 ani de la plata cotizației, însă nimeni nu a ajuns la această performanță.
Coborârea a fost pe la Pleși, pe un drum care mai mult cobora decât urca. Peisaje frumoase, care îmi aminteau de copilăria petrecută în acele locuri.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la această tură:
Viața de sat. O ciurdă de vaci aici, niște oi lățoase într-o curte mai încolo. Un măgar care se uita la noi plictisit și niște câini care erau prea comozi să ne mai latre. Un bătrân stătea în pragul casei, ca în zi de duminică. Căpițele de fân și pomii înfloriți erau semn că sunt oameni gospodari în zonă. Timpul aici, așa cum scria Preda, era răbdător cu oamenii.
Ce nu mi-a plăcut la această tură:
Gunoaiele. În ultima tură, Buri a spus o vorbă mare „Nu mai încercați să salvați natura. Natura știe să se salveze singură. Încercați să salvați oamenii, că ei sunt tot mai bătuți în cap”. Pe cât erau de frumoase peisajele, pe atât erau de dizgrațioase gropile de gunoi făcute ad-hoc în pădure. Mi-a fost greu să accept cât de puțină educație au cei care aruncă saci întregi de peturi și plastice în mijlocul pădurii. Iar asta în timp ce, pe celălalt deal, se vedeau rănile defrișărilor masive. Amar și trist!
Sunt în gara Caransebeș; e marți 4 octombrie, ora 11:13 AM. Aștept trenul spre Lugoj, iar acolo o să-l schimb cu unul spre Alba Iulia. Aproape am terminat excursia pe bicicletă în zona Banatului și a Dunării.
Aveam acest plan în minte de mult timp, și nu aș fi vrut să îl amân pentru anul viitor. … Că nu poți amâna bucuria! Trebuia să plec sâmbătă, dar din cauza prognozei meteo pe duminică și luni, am pornit mai repede cu o zi. Asta a fost una din acele decizii inspirate zilele trecute. Așadar, după luni întregi în care m-am visat în Semmeringul Bănățean și la Cazanele Dunării, am pornit la drum.
Nu știu cum fac, dar întârzii de multe ori. Puteam să pierd trenul spre Simeria, dacă nu întârzia la rândul său. Și îmi repet des: “Andrei, dacă nici pentru lucruri pe care le faci de plăcere nu te străduiești să ajungi la timp…” Doamne ține CFR-ul, cu tot cu întârzieri! Și asta nu e tot. În Simeria, din cauza întârzierii trenului, a grabei, am reușit să mă urc în trenul spre Arad, pentru că văzusem eu, in fugă, destinația notată: “Simeria – Petroșani – Arad”. Iarăși, noroc că nu s-a grăbit mecanicul să plece. La urmă, după ce am luat trenul bun, am coborât în Subcetate, lângă Hațeg, și am plecat pe bicicletă spre Anina. … sau Oravița! Nu eram decis!
ANINATUNELUL DRAGOSTEI
Traseul a fost unul frumos, nu extraordinar de solicitant, dar nici ușor, având multiple cățărări. Odată trecut de Porțile de Fier ale Transilvaniei, așteptam cu nerăbdare primul obiectiv, Tunelul Dragostei. E chiar ca în pozele fotografilor profesioniști, nu ca în ale mele! Într-un final, am ajuns în Oravița, înainte să apună soarele.
A doua zi, cea pe care o așteptam cu nerăbdare, a început lejer. Trenul spre Anina pleacă la 11:20, așa că am plecat odihnit, fiind cazat în apropiere. Urma să mă întorc în Oravița la 15:30.
Despre tren nu o să povestesc prea multe, trebuie parcurs traseul. Și, mai ales, trebuie să fii un entuziast al tipului acesta de transport, altfel te vei plictisi. Un pont: trebuie să fiu sincer, nu vei vedea mai nimic din imaginile găsite pe internet cu această cale ferată … pentru că EȘTI ÎN TREN!
TRENUL ÎN GARA ANINA
O să vezi doar pădurea și stâncile din jur. Mergi în ultimul vagon, să vezi prin geamul din spate viaductele și traseul săpat în stâncă. Altfel, legănatul trenului, bancheta de lemn, pădurea, peisajele, tunelurie, gările, o să te transpună într-o altă lume. M-aș întoarce la iarnă să merg cu trenul. Vagonul are un spațiu în mijloc, credeam că e toaletă, dar, spre surprinderea mea, acolo era o sobă pe cărbuni. Să-l întrebi pe domnul controlor orice, pentru că e un om minunat. Mie mi-a spus atâtea despre tren, calea ferată, zonă și atracțiile turistice. Dar s-a terminat într-un final și această relaxare, pe tren. Am pornit din nou la drum, spre Moldova Nouă. Aveam de parcurs puțini kilometri și mi-am îngăduit să plec destul de târziu din Oravița, aproape de ora 17. Eram puțin neliniștit, din cauza drumului, nu a distanței. Speram să fie asfalt bun și să ajung pe zi la Dunăre. Nu pot descrie momentul ăla când am trecut dealul și am văzut apusul reflectat în Dunăre. Estimând încă puțini kilometri de pedalat pe lumină, am trecut de Moldova Nouă, și m-am oprit în Coronini, aproape de stânca Baba Caia.
Ce loc! Am uitat de foame, de tot, și am stat o oră pe pontonul pensiunii ca să privesc apa și malul sârbesc. Am încheiat ziua cu o porție de somn. Somn din Dunăre, cu mămăligă și mujdei!
BORA BORA NU! BERZASCA!
Dacă pentru prima și pentru a doua zi nu-mi făceam prea multe griji, uite că a venit a treia. Cea cu mulți kilometri, cu prognoză meteo nefavorabilă…
Am pornit la ora 7:30 de la pensiune, știam că e nevoie să mă grăbesc, ca să cuprind toate obiectivele propuse. Chiar și înainte să plec aveam o idee clară, aflându-mă în Clisura Dunării, și văzând malul sârbesc atât de aproape, eu credeam că imediat va fi un viaduct, sau se va termina golful în care mă aflu, și că drumul continuă pe partea cealaltă, pe la cetatea aceea de pe stâncă. Dar nu era un râu, sau un golf mai mic, era chiar atât de îngustă Dunărea. Mi-au trebuit vreo 15 kilometri ca să îmi dau seama că nu o să trec niciodată pe malul celălalt! Nici aici nu sunt multe de povestit, trebuie să fii acolo ca să înțelegi. Să vezi apele Dunării argintii sub razele soarelui de dimineață, negura, să vezi norii care se îngrămădeau ca oile când iasă pe poarta țarcului, între cele două maluri impunătoare, stâncoase, să vezi lebedele ce-și văd liniștite de treabă…
DUNĂREA LA CAZANE
Drumul e foarte bun, lat, și puțin circulat. Vremea se menținea frumoasă, și am ajuns destul de repede la Orșova. Mi-a păcut orașul. Este pistă pentru biciclete pe faleza Dunării, paralel cu drumul principal. E singura pistă pe care am mers cu plăcere și în viteză!
ORȘOVAGARA BĂILE HERCULANE
Fiind în drum, nu puteam să nu opresc și la gara Băile Herculane. Cât de frumoasă e și această gară!
Într-un final am ieșit de pe drumul aglomerat și m-am îndreptat spre Bozovici, un alt traseu ideal pentru cicloturism, cu toate satele, văile și dealurile de acolo. Drumul urcă, nu are pantă mare, și te simți bine. Nu am spus nimic de Chipul lui Decebal, și nu o să spun nici despre Cascada Bigăr, nu pentru că nu m-au impresionat, dar sunt atâția care au povestit în articole pe internet mult mai frumos decât o pot face eu.
CHIPUL LUI DECEBALCASCADA BIGĂR
Am ajuns în Anina. Finalul călătoriei din acea zi, îmi propusesem eu. Am ajuns bine, vremea nu s-a înrăutățit. Dar mă gândeam: “Dacă mâine nu o să mai am atât de mult noroc, și o să mă plouă pe cei 34 de kilometri până la Reșița? De acolo mai pot pleca cumva, este tren. Mai bine caut cazare acolo.” Și am făcut-o, am plecat spre Reșița cu puțin timp înainte să se întunece. Credeam că e doar coborâre, chiar îmi confirmase asta un băiat pe care l-am întrebat în Anina. E coborâre … și urcare … și coborâre … și urcare! E o senzație nemaipomenită să pedalezi pe beznă, prin pădure, la lumina lanternei frontale, în coborâre. În Reșița, savurând o șaorma cu de toate, căutam cazare prin toate mijloacele posibile. Hotelurile erau cam scumpe, dar, din fericire mi-a răspuns Ionuț pe Couchsurfing și mi-a zis că mă primește el. Să vezi aventură până la el acasă, în Cuptoare, la 15 kilometri de Reșița. Am luat un taxi, m-am străduit împreună cu șoferul să băgăm cumva și bicicleta; s-a stricat taxiul pe la jumătatea drumului! Dar am ajuns.
SATUL CUPTOARELE
Luni a venit și ploaia. Măruntă, rece, a ținut toată ziua. Dar nu ne-a împiedicat să ieșim din casă. Cu pelerinele de ploaie pe noi, am plecat spre peștera Gaura Turcului, din apropiere. Se poate explora pe o distanță foarte mare și fără echipament pentru speologie. Acolo l-am cunoscut pe Mihai, prietenul lui Ionuț. Mi-au arătat moara de apă, am adunat nuci, am vizitat Văliug, Gărâna, Brebu Nou, și am povestit atâtea. Chiar sunt norocos! Am întâlnit doi oameni excepționali, cu atâtea experiențe fascinante pentru mine și atât de prietenoși.
PEȘTERA GAURA TURCULUI
Ei mi-au spus să mai rămân, chiar și Ibu, cățelușa jucăușă părea să spună asta! Dar am decis să plec, pentru că vremea nu dădea semne de îmbunătățire nici în zilele următoare, să mai fi făcut măcar traseul spre Semenic și să cobor la Slatina-Timiș, cum îmi recomandase Ionuț.
Am uitat să zic: Pronunță Anina și Moldova Nouă cu accent pe prima vocală! Așa fac localnicii.
M-aș întoarce în zonă, când o să am ocazia, pentru oameni, locuri, tren, vapoare.
S-a terminat cu bine. Asta e bine!
Acum e liniște, a trecut aproape o săptămână, și pot scrie câteva cuvinte …
Sâmbătă, 12 septembrie 2015, a avut loc la Alba Iulia competiția de ciclism Mamut Bike Race 2015. Presa a fost prezentă la evenimentul organizat de către noi, în parteneriat cu Primăria Municipiului Alba Iulia, și apreciez mult acest aspect. Au fost primii care au scris despre concurs, inclusiv poze, clasamente, interviuri etc. Am văzut la fața locului Alba24.ro, ZiarulUnirea și ProTv; poate au fost și alți reporteri prezenți la eveniment … țin să le MULȚUMESC tuturor. Mult ne-au mai ușurat munca 🙂
Nu aveam niciun chef să ajung acasă și să dau comunicate, să transmit clasamente și date oficiale. Nu că nu aș fi vrut, însă oboseala și-a spus cuvântul; niciunul din echipă nu avem experiență în organizarea evenimentelor de acest gen și stresul a fost prezent peste tot. Cu 2 zile înainte am schimbat locația zonei de înscrieri și socializare, iar în ziua premergătoare concursului au fost modificate mici porțiuni din traseu din cauza ploilor căzute. Ne-a dat ceva emoții ploaia, însă terenul s-a zvântat destul de mult, astfel încât în ziua concursului nu au fost probleme deosebite. Ne-am pregătit, totuși, cu mai multă apă la final (3mc, pentru spălarea bicicletelor) și perii de curățat și ulei pentru lanț la punctele de alimentare. În ziua concursului, toate s-au derulat cu repeziciune, însă fiecare a știut ce și cum să facă, fiecare s-a făcut util cum a putut. Ne-am bazat pe foarte mulți oameni în ziua concursului, la organizarea acestuia, atât pe traseu, la punctele de alimentare, cât și în zona de agrement, unde am petrecut mare parte a timpului. Și am fost într-adevăr mulți, în jur de 60 de persoane … colegi bicheri, prieteni și prietene, soții, copii … de la mic la mare, fiecare a pus mâna și a făcut tot ce a putut ca să fie bine.
Ne-am întâlnit de câteva ori și am împărțit sarcini dinainte, fiecare având un rol bine stabilit. Nu au fost impuneri … însă rolurile au fost luate foarte în serios. Atât de Nelu, probabil cel mai “experimentat” dintre noi – în parcare, cât și de mezina Ana – la PA2. Poate o decizie controversată a fost restricționarea accesului auto în parcarea din zona de agrement și parcarea mașinilor în zona Parcului Dendrologic. Am dezbătut mult, fiind păreri pro și contra. Personal, aș face la fel și acum …
Anul trecut am tot pregătit și curățat un traseu prin pădure … vreo 4km, pe care ne doream să facem un mic concurs local. Să ne dăm vreo 4 ture pe el, cu niște premii simbolice. Probabil nu am fost suficient de motivați. Din noiembrie am început să ne gândim la concursul acesta. Cumva, nu știu exact cum, ideile noastre au prins contur și când ne-am trezit … s-a și terminat deja. Nu puteam face nimic din toate astea fără implicarea partenerilor, sponsorilor și colaboratorilor. Am primit sprijin din foarte multe părți și LE MULȚUMIM tuturor celor implicați în vreun fel în organizarea și buna desfășurare a evenimentului.
Ne-am bucurat să vedem în prima linie la Start și cicliști experimentați, membri ai diverselor cluburi sportive din țară. Le mulțumim că ne-au onorat cu prezența. Statistic vorbind, m-aș fi așteptat să fie o prezență mai mare din partea bicicliștilor din localitate. Totodată, o prezență mai mare din partea publicului la evenimente de acest gen ar fi binevenită. Dar astea sunt lucruri pe care nu le putem controla, va mai trece mult timp până ca lumea să participe de pe margine pentru susținerea sportivilor la genul acesta de evenimente outdoor.
În cifre, Mamut Bike Race 2015 arată cam așa: 158 participanți înscriși online până în 09.septembrie, 130 participanți confirmați în 12.septembrie, 115 concurenți aliniați la Start, 33 concurenți din Alba Iulia (dintre care 7 – membri Bicheru Cycling).
Am încercat, cum am știut mai bine, să facem lumea să se simtă bine. Nu știm în ce măsură am reușit; ne cerem scuze pentru eventualele poticniri și greșeli, inerente și omenești. Avem state de plată în cu totul alte domenii de activitate, astfel încât acest gen de acțiuni le practicăm voluntar, în puținul timp liber care ne mai rămâne.
Am coordonat evenimentul: Cristian Cioroga – concurs MBR2015, Claudiu Crișan – website, promovare, baze de date, foto/video, Sorin Toma – traseu, amplasare voluntari, marcaje, Ionuț Cioica – marcaje, Florin Cotoară – zonă agrement și start/sosire, Răzvan Pandor – PA1, Maria Miclea – PA2.
Ar mai fi foarte multe de spus … acum însă mă bucur că totul s-a terminat cu bine. Ne putem bucura de toamnă și continua turele de duminică, ture de socializare, alături de prietenii bicheri, aiudeni, turdeni, sibieni și alții care mai sunt 🙂
Ce a fost CEL MAI interesant lucru la acest concurs ?
Față de altele … la MBR2015 unii am fost cu organizarea, alți colegi de-ai noștri au fost concurenți. Cred că e interesant să concurezi acasă, în fața propriilor suporteri, colegi și prieteni. Cred că e un sentiment plăcut să te direcționeze un cunoscut pe traseu, să-ți dea apă sau să te-mbie cu o bucată de banană la punctul de alimentare, să-ți atârne medalia de gât la sosire, să te premieze sau să te servească la masă.
Tocmai din acest motiv am lăsat la latitudinea fiecăruia să aleagă unde dorește să fie: în echipa de organizare sau printre concurenți. Așa încât am avut bicheri peste tot … chiar și pe podium. Îmi plac implicarea și dăruirea oamenilor, spiritul de echipă și devotamentul. NU tolerez egoismul și nesimțirea.
Nu mai am ce să zic. S-a zis destul. Să mai și facem ceva.
MBR2015 … un concurs organizat de clubul din care fac parte, Bicheru Cycling … ce să zic? de data asta, eu nu am fost voluntar, ci concurent … organizarea a fost impecabilă … atmosfera a fost grozavă … felicitări tuturor. Ce mi-a plăcut și m-a impresionat a fost atitudinea tuturor, dar mai ales a voluntarilor de pe traseu, care au fost extraordinar de drăguți. La ultima urcare, pe vf.Mamut, am avut și galerie … Cireașa de pe tort a fost podiumul, la care sincer nu mă așteptam, mai ales că a fost categorie F30+ și traseul a fost și un pic noroios. În concluzie, o zi perfectă … felicitări încă o dată tuturor: organizatorilor, voluntarilor și, bineînțeles, concurenților! (Eniko)
Când am auzit că vom pedala în zona Parcului Național Grădiștea Muncelului – Cioclovina, urmând să ajungem pe vf.Godeanu (1656m), mi-am zis că nu am cum să ratez aşa o tură faină. Nu m-a intimidat nici lungimea de aproximativ 90km, dar nici diferenţa de nivel cumulată de 2600m.
traseul de 90km
Practic, am urmat, în mare parte, traseul turistic bandă albastră: Costeşti – Cetatea Blidaru – Leurdana – Tîrsa – Poiana Omului – Vf. Rudii – Culmea Meleia – Vf. Tîmpu – Şaua Steaua Mare – Vf. Godeanu. Ce e drept, Şureanu oferă o suprafaţă foarte întinsă şi frumoasă de pedalat şi ar merita să îţi petreci măcar o săptămână în explorarea lui. Traseul ne-a fost propus de Traian împreună cu băieţii ciclişti din Hunedoara. Ei nu au mai ajuns pe vârful Godeanu, în schimb un grup mic, încăpăţânat, am reuşit să facem tura completă.
Dar povestea mea e ceva mai lungă de atât…
Am început încălzirea pe asfalt, pe urcarea spre Ocolișu Mic … încălzire din toate punctele de vedere, era deja foarte cald de la start, însă, după regruparea cu colegii din Hunedoara, am ajuns destul de repede în zona peşterii Cioclovina şi ne-am bucurat de o cățărare ceva mai răcoroasă, prin pădure.
asfaltbucurie… încă…urcările încep să fie tot mai incitante 🙂
La ieşirea din dumbrava cu mesteceni ne-am bucurat de un platou verde și liniştit de unde am avut ca supriză o privelişte minunată:
prima poianăliniște
Urmează o pădure mirifică de fag, ne bucurăm că aici nu au ajuns încă tăietorii de lemne. Din păcate, mai sus, spre vârful Godeanu, nu se mai poate spune acelaşi lucru, versanţii fiind brăzdaţi de drumuri de taf si de exploatări forestiere.
pădurea “suspendată”
Traseul ne duce printr-o înlănţuire ameţitoare de poieni si păduri care mai de care mai frumoase, astfel că am avut parte de un profil zimţat de-a dreptul. Când te bucurai de o coborâre mai mult, te şi trezeai brusc forţând la deal. Push bike-ul n-a lipsit, la unii mai mult, la alţii mai puţin. La fiecare urcare era bine să admiri peisajul şi să uiţi că e greu, doar nu eram la concurs! Ne-am întâlnit cu o herghelie de cai superbi, i-am putut admira galopând în toată splendoarea lor. În acel moment, căluțul meu artificial s-a făcut mic și umil… Tot aici am găsit un izvor și un loc perfect de odihnă.
libertate
viața în roz 🙂
Probleme tehnice apar la niște biciclete și astfel suntem nevoiți să ne oprim pentru ceva mai mult timp, lucru ce face ca atingerea vârfului să fie pusă cu semnul întrebării. Eu îmi doream să fac traseul complet, dar în acest moment nimic nu mai era sigur, iar dinspre golul alpin ne ameninţau fulgerele şi tunetele. Iată că pornim într-un final, ieşim din nou într-o poiană largă de unde vârful părea că se depărtează, în loc să se apropie. Creasta e lungă de fapt şi desenează un arc, iar mulţi dintre noi se gândesc serios deja la vreo scurtătură ce i-ar putea duce mai repede la destinaţie.
încă mai avem mult de mers…vârful e ascuns de copac… și totusi e acolo… și e departe
Pentru mine destinaţia era vârful si atingerea golului alpin, doar pentru asta venisem, nu?! După încă un timp considerabil de mers, nici nu îmi dau seama cât, trupa s-a destrămat bine de tot şi am ajuns într-un punct în care cei care eram în faţă am decis să continuăm.
se sparge trupaam mai ramas doar 8 și mai avem de urcat încă… tună, fulgeră, dar nu ne lăsăm
Furtuna părea că se îndepărtează, iar după calculele noastre aveam timp destul să finalizăm până apunea soarele. Ne-am gândit că ne ajung din urmă “creatorii” traseului, noi neştiind exact ruta completă. Înţelesesem doar că după ce ajungem sus, în golul alpin, vom găsi apă, ceea ce s-a şi întâmplat, ne cam săturasem de Fata Morgana, ce e drept. Furtuna ne-a mai ameninţat o dată cu fulgere şi tunete, dar apoi s-a stins … iar când am ajuns în golul alpin era o atmosferă caldă, ce prevestea apusul, iar vacile şi oile păşteau în linişte. Ciobanul ne-a îndrumat spre izvor şi ne-a ajutat să ne facem o idee mai clară despre drumul pe care îl mai aveam de parcurs. Urma să ne amintim pe drumul de întoarcere pe care eram aproape siguri că l-am ales corect, că era întradevăr “drumul pe care merg oile”. Dintr-o dată, oboseala nu mai era un impediment, de fapt intrasem toţi pe pilot automat, iar apa ne dăduse suficientă energie pentru a continua cu bucurie – cel puţin eu am fost fascinată de platourile de sus şi simţeam mulţumire că văd în sfârşit ce e “dincolo”.
fericiți că am gasit apă!mulțumim ciobanului care ne-a îndrumat. salvarea noastră 🙂
Am ajuns şi pe vârf, am încercat să nu zăbovim căci apusul era pe cale să ne încheie distracţia şi trebuie să recunosc, cred ca era prima dată când am plecat într-o tură lungă fără frontală, iar sursele de lumină pe care le aveam toţi nu ne-ar fi ajutat prea mult. De fapt, ultimii 20 de kilometri i-am coborât pe semi-întuneric, poate că era deja chiar întuneric când am ajuns la “birtul” mult visat, dar uite că omul se mai adaptează din când în când la mediul natural, mai ales atunci când este nevoit. Iar de mai zăboveam mult, ne dădeau prietenii noştri dispăruţi şi cine ştie ce grozăvie se mai isca.
mai avem puțin și atingem vârfulcurcubeul 🙂
Nu o să uităm niciodată vorbele ciobanului la auzul suspinelor unora dintre noi:
Pă’ mă copii mă, da’ voi când v-aţ gândit să ajungeţ aici, nu vă gândirăţ şi la cât aveţ de urcat?! că eu urc tătă ziua şi nu mă plâng… Mai bine v-aţ bucura de aerul curat şi că mai ardeţ nişte calorii
Că adevăr grăişi, domnule!
Eu personal am fost încântată de ieşirea asta şi da, am simţit o oarecare oboseală la un moment dat, dar eram departe de extenuare şi experienţa pe munte m-a făcut să nu am nici cea mai mică grijă că nu ne-am descurca. Multă energie am pierdut încercând să ţinem motivaţia sus şi să luăm deciziile corecte în ceea ce priveşte ruta aleasă, dar a meritat efortul şi toţi ştim bine ce mult am învăţat dintr-o astfel de aventură.
Duminică, 14 iunie 2015, a avut loc la Sinaia competiția “Infernul muntelui”, a doua etapă din cadrul circuitului Road Grand Tour. Un circuit de 7.3 km pe străzile care urcă spre Cota 1400, din care 3.3km în urcare cu înclinaţii uneori și peste 15%, iar restul de 4km în coborâre, o coborâre foarte tehnică cu nu mai puțin de 8 serpentine, starea drumului foarte proastă, în anuminte porțiuni apărând și nisip pe viraje. Circuitul trebuia parcurs de 9 ori, iar după ce primul concurent termina cele 9 tururi de circuit, toată lumea urma să se oprească la următoarea trecere pe sub linia de Finish.
Echipa Bicheru Cycling a fost reprezentată de tinerii Chismorie Almond Edgar și Tămaș Beniamin, susținuți de Deac Lucian , care s-a aflat pe tot parcursul competiției pe circuit cu bidoane cu apă și batoane energizante pregătit să îi înarmeze pe cei doi concurenți în fiecare tură. Datorită temperaturilor de peste 30 de grade concurenții trebuiau să se hidrateze foarte bine.
Printre cei aproximativ 200 de participanți s-a aflat și Eduard Grosu, aflat la prima competiție după ce a încheiat Turul Italiei, una din cele mai grele competiții cicliste de 3 săptămâni din lume. La start s-a aflat și Eduard Novak, ciclist medaliat cu aur în cadrul Jocurilor Paralimpice – Londra 2012 și preşedintele Federaţii Române de Ciclism, însoțit de singura echipa continentală din România – Tușnad Cycling Team.
Startul a fost unul foarte puternic, urcându-se într-un ritm infernal, rutierii forțau pe urcare și se odihneau pe coborâre. Starea drumului și temperatura a adăugat un grad de dificultate în plus circuitului. Nivelul concurenților a fost foarte ridicat, fiind prezenți aproape 40 de sportivi profesioniști. Competiția a fost câștigată de marele favorit Eduard Grosu fiind urmat pe podium de Crista Daniel și de Pleşea Valentin. Bicherii noștri au reușit să completeze 7 tururi de circuit: Beniamin Tămaș – locul 56 (timp obținut 02h:09m:48s), Chismorie Almond – locul 72 (timp obținut 02h:14m:25s).
Almond
A fost o competiție infernală. Sunt mulțumit de rezultat și că am reușit să termin cursa în ciuda unei căzături suferite acum 5 zile din care a rezultat o rană infectată la șold. Porțiunile în care panta urca peste 15% au fost deosebit de dureroase pentru mine, iar coborârea foarte tehnică și rapidă a făcut ca această competiție să fie foarte dificilă. Împreună cu Beniamin și alți colegi vom începe pregătirea pentru următorul concurs: King of the Mountain de la Păltiniș.
Beni
Acesta este primul concurs la care particip ca și rutier și a fost o experință foarte bună! Traseul a fost dificil dar m-am bucurat tare mult de partea de coborare care a fost una destul de rapidă și tehnică unde puteai atinge viteze mari. Mă bucur că în urma acestei experiențe am venit mai motivat de a mă antrena pentru concursurile ce vor urma.
*** Poze preluate de la organizatori. Mulțumiri celor implicați în eveniment!
Au fost 5 categorii în concurs, iar noi ne-am putut mândri să avem măcar câte un reprezentant la fiecare dintre ele:
