Când am auzit că vom pedala în zona Parcului Național Grădiștea Muncelului – Cioclovina, urmând să ajungem pe vf.Godeanu (1656m), mi-am zis că nu am cum să ratez aşa o tură faină. Nu m-a intimidat nici lungimea de aproximativ 90km, dar nici diferenţa de nivel cumulată de 2600m.

Practic, am urmat, în mare parte, traseul turistic bandă albastră: Costeşti – Cetatea Blidaru – Leurdana – Tîrsa – Poiana Omului – Vf. Rudii – Culmea Meleia – Vf. Tîmpu – Şaua Steaua Mare – Vf. Godeanu. Ce e drept, Şureanu oferă o suprafaţă foarte întinsă şi frumoasă de pedalat şi ar merita să îţi petreci măcar o săptămână în explorarea lui. Traseul ne-a fost propus de Traian împreună cu băieţii ciclişti din Hunedoara. Ei nu au mai ajuns pe vârful Godeanu, în schimb un grup mic, încăpăţânat, am reuşit să facem tura completă.

Dar povestea mea e ceva mai lungă de atât…

Am început încălzirea pe asfalt, pe urcarea spre Ocolișu Mic … încălzire din toate punctele de vedere, era deja foarte cald de la start, însă, după regruparea cu colegii din Hunedoara, am ajuns destul de repede în zona peşterii Cioclovina şi ne-am bucurat de o cățărare ceva mai răcoroasă, prin pădure.

La ieşirea din dumbrava cu mesteceni ne-am bucurat de un platou verde și liniştit de unde am avut ca supriză o privelişte minunată:

Urmează o pădure mirifică de fag, ne bucurăm că aici nu au ajuns încă tăietorii de lemne. Din păcate, mai sus, spre vârful Godeanu, nu se mai poate spune acelaşi lucru, versanţii fiind brăzdaţi de drumuri de taf si de exploatări forestiere.

Traseul ne duce printr-o înlănţuire ameţitoare de poieni si păduri care mai de care mai frumoase, astfel că am avut parte de un profil zimţat de-a dreptul. Când te bucurai de o coborâre mai mult, te şi trezeai brusc forţând la deal. Push bike-ul n-a lipsit, la unii mai mult, la alţii mai puţin. La fiecare urcare era bine să admiri peisajul şi să uiţi că e greu, doar nu eram la concurs! Ne-am întâlnit cu o herghelie de cai superbi, i-am putut admira galopând în toată splendoarea lor. În acel moment, căluțul meu artificial s-a făcut mic și umil… Tot aici am găsit un izvor și un loc perfect de odihnă.

Probleme tehnice apar la niște biciclete și astfel suntem nevoiți să ne oprim pentru ceva mai mult timp, lucru ce face ca atingerea vârfului să fie pusă cu semnul întrebării. Eu îmi doream să fac traseul complet, dar în acest moment nimic nu mai era sigur, iar dinspre golul alpin ne ameninţau fulgerele şi tunetele. Iată că pornim într-un final, ieşim din nou într-o poiană largă de unde vârful părea că se depărtează, în loc să se apropie. Creasta e lungă de fapt şi desenează un arc, iar mulţi dintre noi se gândesc serios deja la vreo scurtătură ce i-ar putea duce mai repede la destinaţie.

Pentru mine destinaţia era vârful si atingerea golului alpin, doar pentru asta venisem, nu?! După încă un timp considerabil de mers, nici nu îmi dau seama cât, trupa s-a destrămat bine de tot şi am ajuns într-un punct în care cei care eram în faţă am decis să continuăm.

Furtuna părea că se îndepărtează, iar după calculele noastre aveam timp destul să finalizăm până apunea soarele. Ne-am gândit că ne ajung din urmă “creatorii” traseului, noi neştiind exact ruta completă. Înţelesesem doar că după ce ajungem sus, în golul alpin, vom găsi apă, ceea ce s-a şi întâmplat, ne cam săturasem de Fata Morgana, ce e drept. Furtuna ne-a mai ameninţat o dată cu fulgere şi tunete, dar apoi s-a stins … iar când am ajuns în golul alpin era o atmosferă caldă, ce prevestea apusul, iar vacile şi oile păşteau în linişte. Ciobanul ne-a îndrumat spre izvor şi ne-a ajutat să ne facem o idee mai clară despre drumul pe care îl mai aveam de parcurs. Urma să ne amintim pe drumul de întoarcere pe care eram aproape siguri că l-am ales corect, că era întradevăr “drumul pe care merg oile”. Dintr-o dată, oboseala nu mai era un impediment, de fapt intrasem toţi pe pilot automat, iar apa ne dăduse suficientă energie pentru a continua cu bucurie – cel puţin eu am fost fascinată de platourile de sus şi simţeam mulţumire că văd în sfârşit ce e “dincolo”.

Am ajuns şi pe vârf, am încercat să nu zăbovim căci apusul era pe cale să ne încheie distracţia şi trebuie să recunosc, cred ca era prima dată când am plecat într-o tură lungă fără frontală, iar sursele de lumină pe care le aveam toţi nu ne-ar fi ajutat prea mult. De fapt, ultimii 20 de kilometri i-am coborât pe semi-întuneric, poate că era deja chiar întuneric când am ajuns la “birtul” mult visat, dar uite că omul se mai adaptează din când în când la mediul natural, mai ales atunci când este nevoit. Iar de mai zăboveam mult, ne dădeau prietenii noştri dispăruţi şi cine ştie ce grozăvie se mai isca.

Nu o să uităm niciodată vorbele ciobanului la auzul suspinelor unora dintre noi:

Pă’ mă copii mă, da’ voi când v-aţ gândit să ajungeţ aici, nu vă gândirăţ şi la cât aveţ de urcat?! că eu urc tătă ziua şi nu mă plâng… Mai bine v-aţ bucura de aerul curat şi că mai ardeţ nişte calorii

Că adevăr grăişi, domnule!

Eu personal am fost încântată de ieşirea asta şi da, am simţit o oarecare oboseală la un moment dat, dar eram departe de extenuare şi experienţa pe munte m-a făcut să nu am nici cea mai mică grijă că nu ne-am descurca. Multă energie am pierdut încercând să ţinem motivaţia sus şi să luăm deciziile corecte în ceea ce priveşte ruta aleasă, dar a meritat efortul şi toţi ştim bine ce mult am  învăţat dintr-o astfel de aventură.

*** Restul pozelor pot fi văzute aici

*** Vezi tura pe bikemap.net