Pentru că au mersul elegant, chiar dacă genunchii le sunt plin de vânătăi.
Pentru că oricât ar fi de greu, ele țin pasul (sau pedala) cu noi.
Pentru că atunci când pedalezi în spatele lor, turele sunt mai frumoase.
Pentru că ne suportă chiar și atunci când povestim „ca între băieți”.
Pentru că pedalează în aceleași culori ca și noi, chiar dacă le-am refuzat de nenumărate ori propunerea de a le crea echipament roz sau turcoaz.
Pentru că nu trebuie să le scoatem la întâlniri scumpe, se mulțumesc și cu o pungă de pufuleți și o bere servite la ceva bodegă de pe coclauri.
Pentru că ne înțeleg atunci când cheltuim pe piesele de bicicletă mai mult decât pe cumpărăturile pentru casă.
Pentru că pritenii noștri sunt mereu geloși pe noi deoarece avem însoțitoare atât de în formă.
Pentru că atunci când suntem la startul unui concurs fără ele, știm că vom avea cea mai înfocată galerie.
Pentru că găsesc mereu cuvintele frumoase mai bine decât o facem noi… atât de bine încât inclusiv această postare a trebuit să fie scrisă de… o bicheriță!
„Unde suntem?” întreb eu. „Nu știu, dar e frumos!” îmi răspunde Sorin, cel care a propus această tură.
Și într-adevăr frumoase locurile care ne-au fost scoase în cale! Drumurile din acest sfârșit de săptămână ne-au dus sus, la munte, în Casa de Piatră. Cătunul acesta cu vreo 20 de familii stă pitit între brazii din Apuseni. Am ajuns acolo din Gârda de Sus, unde am lăsat mașinile și a urmat „pentatlonul”. Spun așa pentru că a fost o tură mult mai complexă decât plimbările obișnuite Bicheru. Am avut probă de biking, trekking, caving și, desigur, „push-biking”. Dar să le luăm pe rând.
Biking
Am urcat din Gârda de Sus spre Casa de Piatră pe un drum asfaltat, care după vreo 7 km s-a transformat în macadam prăfuit, de am început să simțim cu adevărat că suntem la munte. Se anunțau vreo 35 km de pedalat, cu aproape 1200 m diferență de nivel.
Trekking
Prima oprire a fost la Izbucul Tăuzului. Dacă ești atent, nu ai cum să ratezi indicatorul roșu care te îndrumă să cobori în vale, spre avenul inundat despre care se spune că are peste 90 de metri. Și nici nu ar trebui ratat, pentru că e o apă de un albastru-turcoaz nebănuit de frumos. Iar plimbarea până acolo: o potecă îngustă care te plimbă prin pădure, apoi te trece apa pe puntea de lemn, ca să te întoarcă apoi pe malul de unde poți vedea cum stânca se reflectă în apă. Pentru cei pasionați de entertainment, e locul unde Bear Grylls și-a filmat o parte dintre aventurile lui prin România.
A doua parte a secțiunii de trekking a fost urcarea din Casa de Piatră la Ghețarul Vârtop. Am lăsat bicicletele la pensiunea din drum. Aici găsești de toate: de la suveniruri cu Apusenii, la bere rece, înghețată sau sirop de brad cu apă de izvor (cei mai buni 2 lei cheltuiți pe ziua respectivă!). Din drumul forestier se face o potecă la deal, prin pădure, cu pantă destul de abruptă. Vreo 40 de minute scrie pe indicator că ar fi plimbarea până la intrarea în peșteră, însă noi ne-am luat cu povești și n-am simțit când a trecut timpul.
Caving
Iată acum un ingredient nou în turele Bicheru: peștereala. S-a ales Ghețarul de la Vârtop pentru că niciunul dintre noi nu l-a văzut (sau nu-și mai amintea să-l fi văzut). Sorin a sunat înainte pentru programare. Deși după 15 iunie sunt șanse mari să găsești ghidul acolo, e mai sigur să dai un telefon să nu urci până acolo degeaba. Cu tot cu familia Marin din Turda, eram 16 persoane. Asta desigur, am aflat la intrarea în peșteră, când ni s-a cerut să ne trecem cu toții numele într-un tabel de „declarații pe proprie răspundere”. Dar nu asta ne-a surprins, ci faptul că în vârful muntelui, ghidul a scos din rucsac o casă de marcat mobilă cu care ne-a dat bonul pentru bilete (10 lei/ persoană). Eh, să vină ANAF-ul acolo să vadă cine-i cinstit față de stat!
Ne-am echipat cu toate hainele pe care le aveam în rucsac și am pus frontalele pe cap. Turul peșterii durează vreo 30 de minute. Intri prin Sala Ghețarului, unde te întâmpină o coloană înaltă de gheață (de unde și numele peșterii), iar de acolo urci niște scări spre Sala Domului, numită astfel grație podelei pline de stalactite și a pereților frumoși decorați cu perdele de calcar. Pe un culoar strâmt ajungem în Sala Minunilor pentru a urca apoi spre sala cea mai impresionantă, „Sala Mare”. Acolo admirăm formațiunile, mai ales coloana de 6 metri care tronează în fața noastră. În peșteră sunt vreo 4 grade Celsius, iar podeaua e alunecoasă. Unii dintre noi sunt cu SPD-urile, iar pașii lor se aud ca niște tocuri pe un coridor. Nu ne abținem să nu facem glume. Aflăm că aici s-ar fi găsit primele urme de om din lume, care nu avea semnalmente prea impunătoare. Desigur, urmează alte glume interne pe care, de dragul PR-ului, nu le vom transpune aici.
Coborâm de la Ghețarul Vârtop și trecem pe lângă Coiba Mică. Peștera este inundată și nu se poate vizita fără echipament. În schimb, la Coiba Mare, avem două exploratoare care coboară pe galeriile peșterii, în timp ce restul grupului se mulțumește cu portalul de la intrare și se grăbește spre pauza de masă din Casa de Piatră.
Push Bike
Conform motto-ului neoficial Bicheru Cycling: „orice coborâre începe cu o urcare”. Ah, dar ce urcare a mai fost asta! Pe bolovani, pe ogașe și prin praf. Sub soare arzător și cu puțină apă rămasă, cei aproape 3 kilometri de push bike au fost cea mai provocatoare parte a excursiei. Dar, cu toată osteneala, când am ajuns în Poiana Călineasa am uitat de tot și ne-am întins sub un brad stufos. De acolo, Luci a fost primul care s-a ridicat, în epica confruntare „om vs vițică”. O altă scenă demnă de documentar, pe care însă umilele noastre cuvinte nu o vor putea descrie la adevărata valoare.
Masa
A cincea probă a pentatlonului a fost cea numită tradițional „potolirea pântecelui”. De la Poiana Călineasa am coborât la o mânăstire unde era o mare sărbătoare. Acolo am dat de primele resurse de apă, bere și alte de-ale gurii.
Am coborât apoi pe la Ghețarul Scărișoara, unde primii au prins plăcintă cu urdă și mărar, iar cei din urmă au primit pepene roșu de la Marin, care îl lăsaseră de dimineață la pensiune, în frigider. Regruparea de pe urmă a fost la o pensiune cu „autoservire” de pe traseu, unde le-am epuizat gazdelor toate stocurile.
Am ajuns în Alba Iulia aproape de lăsarea întunericului. Toți eram de acord că nu a fost cea mai ușoară tură, dar a fost pe departe una dintre cele mai frumoase!
Sunt în gara Caransebeș; e marți 4 octombrie, ora 11:13 AM. Aștept trenul spre Lugoj, iar acolo o să-l schimb cu unul spre Alba Iulia. Aproape am terminat excursia pe bicicletă în zona Banatului și a Dunării.
Aveam acest plan în minte de mult timp, și nu aș fi vrut să îl amân pentru anul viitor. … Că nu poți amâna bucuria! Trebuia să plec sâmbătă, dar din cauza prognozei meteo pe duminică și luni, am pornit mai repede cu o zi. Asta a fost una din acele decizii inspirate zilele trecute. Așadar, după luni întregi în care m-am visat în Semmeringul Bănățean și la Cazanele Dunării, am pornit la drum.
Nu știu cum fac, dar întârzii de multe ori. Puteam să pierd trenul spre Simeria, dacă nu întârzia la rândul său. Și îmi repet des: “Andrei, dacă nici pentru lucruri pe care le faci de plăcere nu te străduiești să ajungi la timp…” Doamne ține CFR-ul, cu tot cu întârzieri! Și asta nu e tot. În Simeria, din cauza întârzierii trenului, a grabei, am reușit să mă urc în trenul spre Arad, pentru că văzusem eu, in fugă, destinația notată: “Simeria – Petroșani – Arad”. Iarăși, noroc că nu s-a grăbit mecanicul să plece. La urmă, după ce am luat trenul bun, am coborât în Subcetate, lângă Hațeg, și am plecat pe bicicletă spre Anina. … sau Oravița! Nu eram decis!
ANINATUNELUL DRAGOSTEI
Traseul a fost unul frumos, nu extraordinar de solicitant, dar nici ușor, având multiple cățărări. Odată trecut de Porțile de Fier ale Transilvaniei, așteptam cu nerăbdare primul obiectiv, Tunelul Dragostei. E chiar ca în pozele fotografilor profesioniști, nu ca în ale mele! Într-un final, am ajuns în Oravița, înainte să apună soarele.
A doua zi, cea pe care o așteptam cu nerăbdare, a început lejer. Trenul spre Anina pleacă la 11:20, așa că am plecat odihnit, fiind cazat în apropiere. Urma să mă întorc în Oravița la 15:30.
Despre tren nu o să povestesc prea multe, trebuie parcurs traseul. Și, mai ales, trebuie să fii un entuziast al tipului acesta de transport, altfel te vei plictisi. Un pont: trebuie să fiu sincer, nu vei vedea mai nimic din imaginile găsite pe internet cu această cale ferată … pentru că EȘTI ÎN TREN!
TRENUL ÎN GARA ANINA
O să vezi doar pădurea și stâncile din jur. Mergi în ultimul vagon, să vezi prin geamul din spate viaductele și traseul săpat în stâncă. Altfel, legănatul trenului, bancheta de lemn, pădurea, peisajele, tunelurie, gările, o să te transpună într-o altă lume. M-aș întoarce la iarnă să merg cu trenul. Vagonul are un spațiu în mijloc, credeam că e toaletă, dar, spre surprinderea mea, acolo era o sobă pe cărbuni. Să-l întrebi pe domnul controlor orice, pentru că e un om minunat. Mie mi-a spus atâtea despre tren, calea ferată, zonă și atracțiile turistice. Dar s-a terminat într-un final și această relaxare, pe tren. Am pornit din nou la drum, spre Moldova Nouă. Aveam de parcurs puțini kilometri și mi-am îngăduit să plec destul de târziu din Oravița, aproape de ora 17. Eram puțin neliniștit, din cauza drumului, nu a distanței. Speram să fie asfalt bun și să ajung pe zi la Dunăre. Nu pot descrie momentul ăla când am trecut dealul și am văzut apusul reflectat în Dunăre. Estimând încă puțini kilometri de pedalat pe lumină, am trecut de Moldova Nouă, și m-am oprit în Coronini, aproape de stânca Baba Caia.
Ce loc! Am uitat de foame, de tot, și am stat o oră pe pontonul pensiunii ca să privesc apa și malul sârbesc. Am încheiat ziua cu o porție de somn. Somn din Dunăre, cu mămăligă și mujdei!
BORA BORA NU! BERZASCA!
Dacă pentru prima și pentru a doua zi nu-mi făceam prea multe griji, uite că a venit a treia. Cea cu mulți kilometri, cu prognoză meteo nefavorabilă…
Am pornit la ora 7:30 de la pensiune, știam că e nevoie să mă grăbesc, ca să cuprind toate obiectivele propuse. Chiar și înainte să plec aveam o idee clară, aflându-mă în Clisura Dunării, și văzând malul sârbesc atât de aproape, eu credeam că imediat va fi un viaduct, sau se va termina golful în care mă aflu, și că drumul continuă pe partea cealaltă, pe la cetatea aceea de pe stâncă. Dar nu era un râu, sau un golf mai mic, era chiar atât de îngustă Dunărea. Mi-au trebuit vreo 15 kilometri ca să îmi dau seama că nu o să trec niciodată pe malul celălalt! Nici aici nu sunt multe de povestit, trebuie să fii acolo ca să înțelegi. Să vezi apele Dunării argintii sub razele soarelui de dimineață, negura, să vezi norii care se îngrămădeau ca oile când iasă pe poarta țarcului, între cele două maluri impunătoare, stâncoase, să vezi lebedele ce-și văd liniștite de treabă…
DUNĂREA LA CAZANE
Drumul e foarte bun, lat, și puțin circulat. Vremea se menținea frumoasă, și am ajuns destul de repede la Orșova. Mi-a păcut orașul. Este pistă pentru biciclete pe faleza Dunării, paralel cu drumul principal. E singura pistă pe care am mers cu plăcere și în viteză!
ORȘOVAGARA BĂILE HERCULANE
Fiind în drum, nu puteam să nu opresc și la gara Băile Herculane. Cât de frumoasă e și această gară!
Într-un final am ieșit de pe drumul aglomerat și m-am îndreptat spre Bozovici, un alt traseu ideal pentru cicloturism, cu toate satele, văile și dealurile de acolo. Drumul urcă, nu are pantă mare, și te simți bine. Nu am spus nimic de Chipul lui Decebal, și nu o să spun nici despre Cascada Bigăr, nu pentru că nu m-au impresionat, dar sunt atâția care au povestit în articole pe internet mult mai frumos decât o pot face eu.
CHIPUL LUI DECEBALCASCADA BIGĂR
Am ajuns în Anina. Finalul călătoriei din acea zi, îmi propusesem eu. Am ajuns bine, vremea nu s-a înrăutățit. Dar mă gândeam: “Dacă mâine nu o să mai am atât de mult noroc, și o să mă plouă pe cei 34 de kilometri până la Reșița? De acolo mai pot pleca cumva, este tren. Mai bine caut cazare acolo.” Și am făcut-o, am plecat spre Reșița cu puțin timp înainte să se întunece. Credeam că e doar coborâre, chiar îmi confirmase asta un băiat pe care l-am întrebat în Anina. E coborâre … și urcare … și coborâre … și urcare! E o senzație nemaipomenită să pedalezi pe beznă, prin pădure, la lumina lanternei frontale, în coborâre. În Reșița, savurând o șaorma cu de toate, căutam cazare prin toate mijloacele posibile. Hotelurile erau cam scumpe, dar, din fericire mi-a răspuns Ionuț pe Couchsurfing și mi-a zis că mă primește el. Să vezi aventură până la el acasă, în Cuptoare, la 15 kilometri de Reșița. Am luat un taxi, m-am străduit împreună cu șoferul să băgăm cumva și bicicleta; s-a stricat taxiul pe la jumătatea drumului! Dar am ajuns.
SATUL CUPTOARELE
Luni a venit și ploaia. Măruntă, rece, a ținut toată ziua. Dar nu ne-a împiedicat să ieșim din casă. Cu pelerinele de ploaie pe noi, am plecat spre peștera Gaura Turcului, din apropiere. Se poate explora pe o distanță foarte mare și fără echipament pentru speologie. Acolo l-am cunoscut pe Mihai, prietenul lui Ionuț. Mi-au arătat moara de apă, am adunat nuci, am vizitat Văliug, Gărâna, Brebu Nou, și am povestit atâtea. Chiar sunt norocos! Am întâlnit doi oameni excepționali, cu atâtea experiențe fascinante pentru mine și atât de prietenoși.
PEȘTERA GAURA TURCULUI
Ei mi-au spus să mai rămân, chiar și Ibu, cățelușa jucăușă părea să spună asta! Dar am decis să plec, pentru că vremea nu dădea semne de îmbunătățire nici în zilele următoare, să mai fi făcut măcar traseul spre Semenic și să cobor la Slatina-Timiș, cum îmi recomandase Ionuț.
Am uitat să zic: Pronunță Anina și Moldova Nouă cu accent pe prima vocală! Așa fac localnicii.
M-aș întoarce în zonă, când o să am ocazia, pentru oameni, locuri, tren, vapoare.
S-a terminat cu bine. Asta e bine!
