Race report – Banat Epic BE, un frate mai mic

Concursuri Stiri

Vineri 18 septembrie, ora 22:00. Mă hotărăsc pe ultima sută de metri să particip la tura scurtă organizată sub formă de concurs în cadrul mai marelui eveniment MTB desfăşurat pe două etape, 2BE, anunţat încă de la începutul verii de Alex şi Elena Fodor pentru weekendul 20-21 septembrie.  Aşa cum se anunţa, cele două curse au fost dure, ba chiar foarte dure, ce au pretins multă anduranţă, dar mai ales experienţă în MTB-ul adevărat, pentru că ideea de la care pornise 2BE, pe care o găsiţi expusă de către iniţiatorii ei aici, s-a materializat întocmai, ba chiar pot spune că s-a însufleţit şi că va creşte armonios, cu siguranţă.  Mai multe despre traseul ce a cuprins atingerea vârfului Ţarcu vă pot spune colegii mei, Ionuţ şi Andrei, care au terminat cu brio cursa din prima zi, lăsând parcurgerea integrală a etapelor pentru data viitoare.

Aşadar, de când auzisem de această cursă dură, încolţise şi în sufletul meu dorinţa de a lua parte la o asemenea experienţă, însă raţiunea mi-a atras atenţia că nu sunt nici pe departe pregătită fizic pentru a termina un astfel de traseu la timp. Tura scurtă se dorea a fi una  de recunoaştere prietenească a zonei de către cei care nu se simţeau pregătiţi pentru durul 2BE. Văzând că şi acest traseu capătă interes, Alex Fodor anunţă că tura de o zi s-a transformat în concurs cu premii, astfel se naşte şi fratele mai mic, BE,  nu foarte iertător nici el, zic eu…

Am simţit, fără nici o îndoială, că merită să mă trezesc la ora 5:00 pentru a porni la drum spre Slatina-Timiş, curiozitatea fiindu-mi răsplătită de o zi memorabilă. Mi s-a alăturat şi Gabi, un prieten din grupul de bicicliști hunedoreni, care își dorea să vină în tură, fără a participa la competiţie. Ajungem la limită pentru înscriere, atmosfera este relaxată deoarece sunt destul de puţini participanţi … aşadar îmi zic că am destul timp să mă pregătesc şi să ajung la start, care era la 5 minute de pedalat de punctul de bază. Zis şi aproape făcut, pe când să o luăm spre start, toţi plecaseră deja şi mai erau vreo 15 minute până la ora 10:00. Nu am verificat harta primită, gândindu-ne că e indicat, iar după ce am fost îndrumaţi greşit de două persoane la rând, am pedalat în grabă spre presupusul start, ocazie cu care mi-am făcut şi eu încălzirea, pedalând vreo câţiva kilometri buni în direcţia opusă  în timp ce se dădea startul la BE. Am apreciat  gestul lui Alex de a-mi răspunde rapid la telefon şi de a-mi explica cu răbdare unde ar trebui să ajungem.

Pornim pe traseu cu 7 minute întârziere, timp de vreo jumătate de oră negăsind nici fir de praf de la ceilalţi, ceea ce mă face să forţez pe urcare, cum n-am făcut-o niciodată la început de cursă.  Ştiam ca nu suntem mai mult de 3 fete înscrise, aşa că nu era miză neapărat, dar parcă nu voiam să ajung chiar ultima. Căţărarea devine din ce în ce mai serioasă, pe un drum cu dune de nisip şi o pantă dulce-amară, exact cum îmi imaginasem, dar priveliştile sunt  superbe şi se anunţă un traseu şi mai şi. Încep să depăşesc participanţi  şi parcă încep să prind puteri. Partenerul meu de tură, Gabi, rămâne în urmă destul de mult şi decid să nu îl mai aştept, depăşesc trei fete, deci mă gândesc că poate suntem mai multe şi încep să cresc viteza pe urcare … dar ce urcare! Ajung într-un punct unde efectiv abia împingeam bicicleta la deal fără să o răstorn, întrebându-mă totuşi unde e acel procent de 90% ciclabil anunţat. Per ansamblu a fost totuşi o căţărare frumoasă unde nu puteai să o laşi moale, ori forjai, ori te dădeai jos. Mie mi-a plăcut şi pot spune că m-a motivat să trag tare şi să scap cât mai repede de ea.

În momentul în care am ajuns în punctul maxim al traseului şi am putut admira peisajul alpin în bătaia vântului răcoritor, pot spune că aşteptările mi-au fost depăşite şi am simţit o mare bucurie. Încercam, în acelaşi timp, să imi imaginez cum ar trebui să fie pentru cei de la tura lungă, care au mai avut de mers cel puţin încă pe atât şi care erau undeva acolo sus… Înainte de primul punct de alimentare mi-am exersat calităţile de downhiller pe o coborâre epică printre bolovani, specifici zonelor mai înalte, dar, deşi mă aşteptasem la lespezi, au fost cam “mingi de fotbal”, cum a descris şi Ionuţ. M-am ales cu nişte mici lovituri de la pedale şi o şa înfiptă în zona lombară într-unul din salturile de pe bicicletă. Am parcurs mare parte din această coborâre pe bicicletă, însă am fost nevoită să mă dau jos pe o porţiune extremă, cu atât mai mult cu cât nu merita niciun risc.

La PA1 am primit glucoză şi m-am  bucurat să aud cum greul cel mare a cam trecut, dar mai ales că sunt prima fată aici. Nu mă simţeam deloc obosită aşa că de aici până la final am pedalat singură în cea mai mare parte a timpului. Coborârile au fost lungi, la un moment dat îmi amorţiseră degetele pe frâne, cât despre plăcuţele de frână… ei bine, ele au avut de lucru. Nu voiam să exagerez, ştiind că mai important decât orice e să ajung cu bine la finish. Undeva după PA2, cu aproximativ 8 kilometri rămaşi, am ratat schimbarea de direcţie, banda era puţin ascunsă de către vântul puternic şi am mai urcat cel puţin 5 minute pe drumul principal, până când am ajuns la o intersecţie ce m-a făcut să realizez că nu mai am niciun marcaj. Pe când să o iau la vale,  mă gândesc totuşi să verific trackul ce îl aveam pornit pe gps în buzunar aşa că mă întorc totuşi la timp şi cresc viteza pe una dintre ultimele coborâri.

Urmează o mică urcare pe iarbă unde îmi dau seama că am cam rămas fără puteri, iar vântul puternic din faţă nu mă ajută deloc. Mă încăpăţânez totuşi să nu mă înec la mal şi nu las garda jos, ştiind că am pierdut destul timp cu mica rătăcire. Ajung la asfalt şi pe când mă entuziasmez că totul a luat sfârşit, mi se deschide în faţă o urcare la care nu îi zăresc nici urmă de capăt. Linia de sosire a devenit bine-cunoscuta fata morgana timp de 2 kilometri în care am simţit că o să leşin de căldură şi că rămân în curând fără oxigen, afară fiind cel puţin 30 de grade, după o apreciere  indulgentă. Drumul de întoarcere în “base camp” a fost excelent pentru refacerea de după cursă,  iar atmosfera de aici extrem de caldă şi prietenoasă ce te făcea să te simţi ca acasă, iar masajul pus la dispoziţie de organizatori s-a dovedit a fi o idee mai mult decât strălucită. După cele două rătăciri, am reuşit să termin cu un timp de 4h şi 27 min, situându-mă pe primul loc din patru la feminin şi pe locul 5 din totalul de 18 participanţi care au luat startul la BE.

Experienţa acestei zile mi-a trezit dorinţa de a mă pregăti fizic şi psihic pentru următoarea cursă 2BE, care s-a anunţat a fi regândită şi a oferi ciclabilitate în proporţie mult mai mare, păstrându-şi caracterul cu care a luat naştere.

*** Rezultate și poze preluate de la organizatori. Mulțumiri celor implicați în organizarea evenimentului!

Tură MTB pe Godeanu

Tură MTB pe Godeanu

Ture MTB

Când am auzit că vom pedala în zona Parcului Național Grădiștea Muncelului – Cioclovina, urmând să ajungem pe vf.Godeanu (1656m), mi-am zis că nu am cum să ratez aşa o tură faină. Nu m-a intimidat nici lungimea de aproximativ 90km, dar nici diferenţa de nivel cumulată de 2600m.

poza.01
traseul de 90km

Practic, am urmat, în mare parte, traseul turistic bandă albastră: Costeşti – Cetatea Blidaru – Leurdana – Tîrsa – Poiana Omului – Vf. Rudii – Culmea Meleia – Vf. Tîmpu – Şaua Steaua Mare – Vf. Godeanu. Ce e drept, Şureanu oferă o suprafaţă foarte întinsă şi frumoasă de pedalat şi ar merita să îţi petreci măcar o săptămână în explorarea lui. Traseul ne-a fost propus de Traian împreună cu băieţii ciclişti din Hunedoara. Ei nu au mai ajuns pe vârful Godeanu, în schimb un grup mic, încăpăţânat, am reuşit să facem tura completă.

Dar povestea mea e ceva mai lungă de atât…

Am început încălzirea pe asfalt, pe urcarea spre Ocolișu Mic … încălzire din toate punctele de vedere, era deja foarte cald de la start, însă, după regruparea cu colegii din Hunedoara, am ajuns destul de repede în zona peşterii Cioclovina şi ne-am bucurat de o cățărare ceva mai răcoroasă, prin pădure.

poza.02
asfalt
poza.03
bucurie… încă…
poza.04
urcările încep să fie tot mai incitante :)

La ieşirea din dumbrava cu mesteceni ne-am bucurat de un platou verde și liniştit de unde am avut ca supriză o privelişte minunată:

poza.05
prima poiană
poza.06
liniște

Urmează o pădure mirifică de fag, ne bucurăm că aici nu au ajuns încă tăietorii de lemne. Din păcate, mai sus, spre vârful Godeanu, nu se mai poate spune acelaşi lucru, versanţii fiind brăzdaţi de drumuri de taf si de exploatări forestiere.

poza.07
pădurea “suspendată”

Traseul ne duce printr-o înlănţuire ameţitoare de poieni si păduri care mai de care mai frumoase, astfel că am avut parte de un profil zimţat de-a dreptul. Când te bucurai de o coborâre mai mult, te şi trezeai brusc forţând la deal. Push bike-ul n-a lipsit, la unii mai mult, la alţii mai puţin. La fiecare urcare era bine să admiri peisajul şi să uiţi că e greu, doar nu eram la concurs! Ne-am întâlnit cu o herghelie de cai superbi, i-am putut admira galopând în toată splendoarea lor. În acel moment, căluțul meu artificial s-a făcut mic și umil… Tot aici am găsit un izvor și un loc perfect de odihnă.

poza.08
libertate

poza.09

poza.10
viața în roz :)

Probleme tehnice apar la niște biciclete și astfel suntem nevoiți să ne oprim pentru ceva mai mult timp, lucru ce face ca atingerea vârfului să fie pusă cu semnul întrebării. Eu îmi doream să fac traseul complet, dar în acest moment nimic nu mai era sigur, iar dinspre golul alpin ne ameninţau fulgerele şi tunetele. Iată că pornim într-un final, ieşim din nou într-o poiană largă de unde vârful părea că se depărtează, în loc să se apropie. Creasta e lungă de fapt şi desenează un arc, iar mulţi dintre noi se gândesc serios deja la vreo scurtătură ce i-ar putea duce mai repede la destinaţie.

poza.11
încă mai avem mult de mers…
poza.12
vârful e ascuns de copac… și totusi e acolo… și e departe

Pentru mine destinaţia era vârful si atingerea golului alpin, doar pentru asta venisem, nu?! După încă un timp considerabil de mers, nici nu îmi dau seama cât, trupa s-a destrămat bine de tot şi am ajuns într-un punct în care cei care eram în faţă am decis să continuăm.

poza.13
se sparge trupa
poza.14
am mai ramas doar 8 și mai avem de urcat încă… tună, fulgeră, dar nu ne lăsăm

Furtuna părea că se îndepărtează, iar după calculele noastre aveam timp destul să finalizăm până apunea soarele. Ne-am gândit că ne ajung din urmă “creatorii” traseului, noi neştiind exact ruta completă. Înţelesesem doar că după ce ajungem sus, în golul alpin, vom găsi apă, ceea ce s-a şi întâmplat, ne cam săturasem de Fata Morgana, ce e drept. Furtuna ne-a mai ameninţat o dată cu fulgere şi tunete, dar apoi s-a stins … iar când am ajuns în golul alpin era o atmosferă caldă, ce prevestea apusul, iar vacile şi oile păşteau în linişte. Ciobanul ne-a îndrumat spre izvor şi ne-a ajutat să ne facem o idee mai clară despre drumul pe care îl mai aveam de parcurs. Urma să ne amintim pe drumul de întoarcere pe care eram aproape siguri că l-am ales corect, că era întradevăr “drumul pe care merg oile”. Dintr-o dată, oboseala nu mai era un impediment, de fapt intrasem toţi pe pilot automat, iar apa ne dăduse suficientă energie pentru a continua cu bucurie – cel puţin eu am fost fascinată de platourile de sus şi simţeam mulţumire că văd în sfârşit ce e “dincolo”.

poza.15
fericiți că am gasit apă!
poza.16
mulțumim ciobanului care ne-a îndrumat. salvarea noastră :)

Am ajuns şi pe vârf, am încercat să nu zăbovim căci apusul era pe cale să ne încheie distracţia şi trebuie să recunosc, cred ca era prima dată când am plecat într-o tură lungă fără frontală, iar sursele de lumină pe care le aveam toţi nu ne-ar fi ajutat prea mult. De fapt, ultimii 20 de kilometri i-am coborât pe semi-întuneric, poate că era deja chiar întuneric când am ajuns la “birtul” mult visat, dar uite că omul se mai adaptează din când în când la mediul natural, mai ales atunci când este nevoit. Iar de mai zăboveam mult, ne dădeau prietenii noştri dispăruţi şi cine ştie ce grozăvie se mai isca.

poza.17
mai avem puțin și atingem vârful
poza.18
curcubeul :)

Nu o să uităm niciodată vorbele ciobanului la auzul suspinelor unora dintre noi:

Pă’ mă copii mă, da’ voi când v-aţ gândit să ajungeţ aici, nu vă gândirăţ şi la cât aveţ de urcat?! că eu urc tătă ziua şi nu mă plâng… Mai bine v-aţ bucura de aerul curat şi că mai ardeţ nişte calorii

Că adevăr grăişi, domnule!

Eu personal am fost încântată de ieşirea asta şi da, am simţit o oarecare oboseală la un moment dat, dar eram departe de extenuare şi experienţa pe munte m-a făcut să nu am nici cea mai mică grijă că nu ne-am descurca. Multă energie am pierdut încercând să ţinem motivaţia sus şi să luăm deciziile corecte în ceea ce priveşte ruta aleasă, dar a meritat efortul şi toţi ştim bine ce mult am  învăţat dintr-o astfel de aventură.

*** Restul pozelor pot fi văzute aici

*** Vezi tura pe bikemap.net

Route 2,894,934 – powered by www.bikemap.net